DESPRE CREDINŢĂ
"Credinţa nu priveşte la ea însăşi" (Vance Havner)
"Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă, lui Dumnezeu" (A.W.Tozer)
"Credinţa nu are nici o valoare, dacă nu ne leagă de Dumnezeu" (Vance Havner)
"Nădejdea mea e pusă-n nimic altceva
Decât în al Lui sânge şi-n neprihănirea Sa.
Nu îndrăznesc în nimic să mă bizuiesc,
Decât în al Său Nume dumnezeiesc!
Pe Hristos stau, stânca tare
Oriunde altundeva, sunt nisipuri mişcătoare! "
(Edward Mote)
DESPRE NECESITATEA CREDINŢEI:
"A trăi prin credinţă este un lucru mult mai sigur şi mai plăcut decât să trăieşti după simţuri sau după fapte" (C.H.Spurgeon)
"Credinţa este o încredinţare de sine Marelui Doctor, o lăsare a cazului nostru în mâinile Lui" (Augustus H.Strong)
Credinţa înseamnă a fi absolut sigur de făgăduinţa lui Dumnezeu şi că ceea ce aştepţi de la El, se va împlini. Bazarea cuiva pe faptele pe care le face nu poate să producă decât o iluzie că vor fi suficiente, că ele vor satisface cumva standardul de sfinţenie la care aspiră, şi că ascultarea acestuia este uniformă, imaculată. Credinţa este o "încredere neclintită", o "puternică încredinţare", un "ştiu că", pe când legalismul înseamnă un "sper că", un "poate", "vom vedea", "voi afla atunci ". Cu alte cuvinte, el reprezintă o năzuinţă deşartă. În vreme de prigoană, legalismul nu ţine. Odată, un creştin a fost adus în faţa unui tribunal care-i condamna pe creştini. Acesta le-a spus că în ciuda a tot ceea ce-i făceau nu puteau să-l clatine fiindcă el credea că dacă îşi încredinţase viaţa în mâna lui Dumnezeu, El îi va fi credincios în necazul lui. Atunci judecătorul l-a întrebat: "Crezi oare că cei de teapa ta vor ajunge în slavă, cu Dumnezeu?" Răspunsul a fost: "Eu, nu cred că! Eu, ştiu sigur că aşa va fi!"
Credinţa nu este un "cred că". Ea este un "ştiu sigur". Credinţa creştinului este o speranţă transformată în certitudine.
BIETUL PLINIU
Pliniu, guvernatorul Romei în Asia Mică a celui de-al doilea secol după Hristos a fost atât de stupefiat de creştinii aduşi înaintea lui pentru a fi judecaţi încât a decis să-i scrie o scrisoare Împăratului Traian pentru a-i solicita sfatul. Iată ce spune că l-a încurcat şi tulburat atât de mult la aceşti oameni. Odată un creştin necunoscut a fost adus înaintea lui, iar Pliniu a început să-l ameniţe spunându-i:
“Te voi exila!“
“Nu poţi s-o faci“ a venit răspunsul, “căci toată lumea este Casa Tatălui meu! “
“Atunci, te voi omorâ!“
“Nu poţi s-o faci“, a răspuns creştinul, “fiindcă viaţa mea este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu“
“O să-ţi confisc averea! “ a strigat Pliniu
“Nu poţi s-o faci fiindcă averea mea este în ceruri!“
“O să te alung dintre oameni şi nu o să mai ai nici un prieten!“ a venit o ultimă ameninţare.
Şi încă odată răspunsul calm a fost,
“Nu poţi s-o faci fiindcă am un priten nevăzut de care tu nu poţi să mă
desparţi!“
Săracul Pliniu! Ce-a putut să facă necăjitul guvernator cu toată puterea de a lăsa sau de a lua viaţa oamenilor, de a ameninţa, tortura, şi exila după bunul plac? Nimic, unui adevărat creştin! Eşti tu intimidat de oameni şi de trufia lor ? Dacă eşti un creştin, suflarea lor otrăvită nu te poate atinge. Înaintea ta despoţii şi tiranii sunt dezarmaţi şi şi neputincioşi!
CREDINŢA ESTE UN DAR:
"Credinţa este un dar de la Dumnezeu. Nu este un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului. De fapt, a confunda credinţa cu cele menţionate mai sus, indică o bază legalistă a legăturii cu Dumnezeu şi a vieţii spirituale (dacă mai poate fi una!), şi nu o autentică relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă şi pe meritul lui Isus Hristos! O astfel de "credinţă" este o urâciune şi o amăgire, respinsă de Dumnezeu. Ea este o ispitire a harului Său îmbelşugat care ne-ar "dărui-o fără plată" în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii lui Hristos în locul neprihănirii de sine. Este necesară reafirmarea permanentă a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu, rămâne totuşi o fiinţă incurabil religioasă care caută să-şi satisfacă acest instinct prin a-şi crea propriile divinităţi şi crezuri compatibile cu acestea. Pe acestea le preferă, negreşit, în favoarea Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit lui să tragă sforile şi să evite orice constrângere rezultată din vreo obligaţie morală faţă de ele! "
(Acest pasaj este adaptat şi inspirat după Geoffrey B. Wilson)
"Credinţa îl recunoaşte pe Isus ca fiind Domnul inimilor noastre pe când legalismul, efortul de sine, întronează eu-l pe tronul inimilor. În schimbul primirii adevăratei credinţe, în dar, păcătosului i se solicită renunţarea necondiţionată la orice merite personale şi încetarea oricărei tentative de a-şi găsi justificare prin fapte... Numai abandonarea tuturor ideilor preconcepute despre credinţă, poate face loc credinţei cu care un păcătos se poate, cu adevărat, apropia de Dumnezeu. "Lumea i-ar oferi lui Dumnezeu, aproape orice, cu excepţia acestui element strict necesar, al credinţei...fiindcă, "numai credinţa", este prea umilitoare" (după Frank Gabelein - fost director la Stony Brook School şi coeditor la cunoscuta revistă "Christianity Today" )
DESCRIEREA UNUI CREDINCIOS
"Un adevărat credincios este o ciudăţenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-a văzut; îi vorbeşte cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu-l poate vedea; el se aşteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; se goleşte singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; recunoaşte că a greşit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; el pierde pentru a putea câştiga; dăruieşte la alţii, pentru a păstra pentru el. El vede nevăzutul; el aude neauzitul şi cunoaşte necunoscutul! " (A. W. Tozer)
Ţie ţi se potriveşte o astfel de descriere? Eşti un adevărat credincios?